Archive forUncategorized

The Age of Insecurity (part 2)

Acum ceva ani vorbeam despre „the age of insecurity”. Spuneam în comentarii: „complexitatea tehnologică este în continuă creștere, și ca urmare securitatea devine din ce în ce mai greu de controlat”. Ei bine, un lucru la care nu mă așteptam era că vom ajunge să subminăm cu bună știință securitatea informatică, doar de dragul de a putea citi mail-urile altora…

Și totuși,  fix asta se întâmplă astăzi. De fapt se întâmplă de ceva timp, dar noi abia acum aflăm.

O serie de articole (apărute în NYTPro Publica, and The Guardian, și ulterior și în ArsTechnica) detaliază, pornind de la documente furnizate de Snowden, modul în care NSA și organizația britanică echivalentă (GCHQ) au subminat întreaga infrastructură de securitate a Internetului. De la brute force cu supercomputere si introducerea voită de vulnerabilități în standarde, până la „colaborarea” cu firmele care creează software de securitate pentru a introduce backdoors in respectivul software, it’s all there.

Un cititor ArsTechnica pune foarte bine punctul pe i:

Without [security standards] being truly secure, we have no e-commerce, we have no remote working, we have no Amazon or Ebay, and the economy of not just the US, but most of the modern world, will crumble.

Yes, that risk is surely worth the benefit of the NSA being able to read our e-mail, right?

Spun de ceva timp că mă aștept ca următorul mare război să fie unul cibernetic. Dar nu m-aș fi așteptat să fie un război civil…

Comments

Groupon…

… sau „cum mi-am luat eu țeapă de 2 ori la rând”.

Runda 1. Cumpăr un voucher de pe groupon. Îmi dau seama (din fericire rapid, în sub 10 zile!) că nu îl pot folosi. Dau să-l returnez, și groupon îmi spune că nu se poate – îmi pot oferi doar un „bonus pe care să îl folosesc ulterior pentru achiziția unei alte oferte”. Le dau citate de pe site-ul lor și din OG 130/2000, și reușesc într-un final să îmi recuperez banii. Minus un 5% diferența de curs valutar dintre cumpărare și retur (aka „taxa pe prostie”).

Runda 2. Am un alt voucher deja cumpărat, pe care constat că nu îl pot folosi (partenerul care trebuia sa presteze serviciul este supraaglomerat). Dau să returnez voucher-ul, și groupon îmi spune că nu se poate – îmi pot oferi doar un „bonus pe care să îl folosesc ulterior pentru achiziția unei alte oferte”. Le dau citate de pe site-ul lor – unde, printre „întrebări frecvente”, apare și (sublinierile îmi aparțin):

Ce se intampla daca partenerul Groupon nu isi poate onora promisiunea?

In situatia in care nu iti poti valorifica voucherul, ne vom asigura ca iti vei primi banii inapoi. Trebuie doar sa iei legatura cu Groupon.ro, de luni pana vineri, intre orele 09.30 – 18.00, la numerele de telefon 021 210 10 29 si 021 210 26 03 sau prin e-mail, la suport@groupon.ro. Suntem mereu alături de tine!

Ce informatii sunt necesare pentru a procesa returul meu?

Avem nevoie de la tine de un e-mail trimis de pe adresa asociata contului Groupon cu numele tau, codul de voucher si codul de securitate al voucherului, numele ofertei si data achizitiei. In termen de 48 de ore se va trimite cererea catre procesatorul nostru de plati, iar returnarea banilor in cont dureaza intre 5 și 10 zile lucratoare. Nu te speria totusi, in majoritatea cazurilor nu dureaza asa de mult :-)

Eh, comparați asta cu răspunsul lor oficial:

Dupa cum puteti citi pe voucher, acesta poate fi anula intr-o anumita perioada. Desi a trecut acea perioada, noi totusi va stam la dispozitie cu anularea voucherului, insa doar sub forma de bonus.

Pentru cine nu știe, ce scrie pe voucher nu vezi decât DUPĂ ce îl plătești. Înainte, vezi doar ce scrie pe site. Adică e un fel de „până plătești îți spunem cât de alături de tine suntem noi, după care când ți-am luat banii mai băgăm rapid niște condiții”.

Încă mă mai cert cu ei. Să vedem ce iese…

Pentru cine e curios să afle detaliile, Meekuu a publicat discuțiile complete aici și aici.

[ LE: abia după ce Meekuu a publicat articolele, și după ce un cineva semnat „Groupon Romania” a încercat să dreagă busuiocul cu diverse afirmații mai mult sau mai puțin false, a doua zi am primit un mail sec – „Voucher-ul a fost anulat, banii vor fi returnați în cont”. Deci… se poate. Dar numai după ce îi faci de râs în piața satului! ]

Comments (2)

Origin…

[ Yes, this is a long post. But it might actually prove to be funny – read it and laugh at someone who made the mistake of actually paying for an EA game… :) ]

I have played many pirated games in my life. As a student, with a game costing as much as my scholarship for an entire month, I really couldn’t convince myself to pay for them.

But things (and income :) ) have changed. And Steam came along, making it easier and more convenient to buy a game than to chase down every update on dubious sites. So I have made it a point to purchase the games that I actually enjoy. I have even purchased the complete Prince of Persia series, knowing that I will probably never get the time to play it again – simply because I enjoyed the series, and I would love to see another similar game.

Well, I must confess – I also loved the Mass Effect series. I have probably sunk more than 100 hours of my life in the series (and that was before ME3 came out!). So when I finally got the time to play the final installment in the trilogy, I decided to just go ahead and buy it.

In comes the first hurdle – the thing is not available on Steam (and don’t even get me started on the fact that you can buy ME2 on steam, but not a single one of the DLCs!). Why did this happen? Simply because Valve and EA cannot agree on how to share the big pie of the profits (yes, I know, there are countless threads on the issue, but it all boils down to money in the end).

Not a problem – I will simply go to a store, and buy it on DVD. Yes, it will eventually install Origin (which some people say it’s very much like spyware), but how bad can it really be? Oh, if I had only known…

So I come home with my freshly bought game. Eager to install it and start playing. And surprisingly enough, everything seemed to be going smoothly. I installed Origin (which behaves pretty much like a Steam client with fewer features :) ), redeemed the product key, and installed the game. And everything seemed fine in the world.

That is… until I wanted more. I knew that the story would not be really complete without the “From Ashes” DLC (yes, the day-zero DLC that prompted yet another ME3-related scandal all over the web). So I decided to buy that one as well.

It seemed simple enough – click on “Downloadable Content”, the Origin overlay opens, enter the payment details, and that’s that!

Not really. First time, I tried the payment using paypal. And immediately after entering my payment details, I got a nice “Generic Error – An error has occurred while trying to process your request. Please, try again later.”. OK, no problem, I will try again. And again. And again. About 6  times over the course of 14 hours – every single time with the same result.

No problem – I will take it up with EA’s support. Assuming I can actually find it – going to store.origin.com and clicking on “Customer service” gets you this page (a relic that seems to have been written before Windows 7 came out :) ). And both links for tech support send you here ( to support.electronicarts.co.uk, which doesn’ teven have a DNS entry!)

Please note that the above pages may not look the same for you – the Origin store always redirects you to the “local” store based on your current IP (very funny for me, since I am currently travelling in Sweden, and I cannot understand Swedish at all :) ). A problem that EA has known about since at least 2009, yet they have not fixed it yet (as of August 2012!).

Moving on – I finally stumble upon the help page (help.ea.com), and yet another bug – the links to “live chat”/”call me”/”email me” all stay grayed out. No matter how much I try, and no matter what I enter as “product” and “platform”, I still get no way of contacting someone. I assume that this is because the business hours have ended, and wait some more…

Finally, 8 hours later, I try again and the “live chat” button lights up… Let’s see what I find out:

TechSupport: I would recommend you to try purchasing through the credit card in order to purchase the game.
me: I would rather use paypal. Is that not an option?
TS: You can definitely use the paypal option. However it might be possible that its a temp issue, you can try purchasing through the paypal after sometime. Or you can also try using the credit card in order to purchase the game right now.
[…]
me: The “live chat” link only seems to work at certain times. At what time does it become available?
TS: We are available 24 by 7 to help our customers with any issue they face with our games.

OK, I will do as advised – let’s try using the credit card. Same error, but this time with a bonus – 1 EUR gets charged to my credit card. It looks like EA is doing some kind of pre-authorization before the actual purchase. I don’t mind that, since the money will eventually get returned to my account. What baffles me is this – how the hell could they successfully authorize 1 EUR, yet they couldn’t charge 8 EUR for the whole thing??

Back to the support site. This time, the “live chat” button stays grayed out (so much for 24/7, eh?), but the “email me” button lights up. So I type everything (again!) in an e-mail, and wait. I also mention all the problems I’ve had with the website.

A couple hours later, the “live chat” button works again (but this time the “email me” button remains grayed out :) ). I open another live chat, and type my problem again. Actual quote from the conversation:

Tech Support:
I have checked your account and got to know that the account is well and fine in our database.
me:
thank you – however, I still cannot purchase the DLC, so something is definitely _not_ fine

The TS guy cannot help me, so he escalates the problem. 8 more hours pass…

I get a reply from EA in my inbox. Wow, that was fast! Oh, wait… it’s just another TS guy closing my e-mail ticket as a duplicate of the live chat one. He doesn’t seem to have noticed that the e-mail ticket addresses multiple problems (including the dodgy buttons on the website, or the invalid link to customer support). So I copy/paste the additional parts into the last ticket. And we wait again…

In the meantime, I installed a “free” version of the game, with the corresponding DLC. The savegames are in the same place, so they carry from one version to another. Let’s see if this one works!

While searching for solutions to my problems, I came across a very interesting post (based on this). It said that the solution to piracy is not DRM, but convenience. Make it easy for people to buy stuff, and they will actually prefer buying to pirating (see the beginning of the post for my personal example of this). Apple did it with iTunes, Valve did it with Steam, CD Projekt did it with GOG.com. Unfortunately, EA still hasn’t learned this very important lesson…

Comments (2)

Cumpana…

Continuăm povestea cu Cumpăna…. De data asta pe scurt: a venit cel de la service, a reușit să mai golească jumătate de bidon de apă (umplând de două ori rezervoarele ca să vadă ce se întâmplă), l-a desfăcut, și mi-a zis că trebuie înlocuit.

Îmi întinde fișa de service să o semnez.

„Bun, și aici la ‘descrierea problemei’?”
„Completez eu acolo, am zis să nu te țin”
„Nu-i problemă, completează!”
„Ți-e frică să nu luăm dozatorul?”
„Nu, mi-e frică să nu apară ‘dozatorul merge perfect’!”

Pleacă el, sun la call center. Mi se spune că dozatorul va fi înlocuit în cel mai scurt timp.

„OK, astăzi după ce oră?”
„Aaaaaa, în mod SIGUR nu se va întâmpla astăzi!” (interesantă definiția pentru „cel mai scurt timp”, nu? :) )
„??”
„Păi fișa de service e încă pe traseu, după care trebuie să ajungă la noi, după care mai sunt niște hârtii de făcut…”
„Am două săptămâni de când am făcut contract cu Cumpăna și apă tot nu am băut. Am făcut contract ca să economisesc timp, și de atunci tot stau acasă ca să aștept. Ba livrarea pe care am așteptat-o 2 zile, ba service-ul…”
„Vă înțeleg, dar ați fost ghinionist. Chiar nu s-a mai întâmplat așa ceva”

What more can I say? I just feel so unique…. :-P

Comments

Cumpana reloaded

Am promis că vă țin la curent cu evoluția… poveștii cu Cumpăna. Între timp a mai trecut un week-end (în care din fericire am fost plecat, și nu am stat să mă cert cu ei :) ), și luni ar fi trebuit să mă sune din nou. M-au sunat marți (adică azi). Uitaseră să sune ieri. OK, nu-i problemă, că și avionul meu a ajuns seara târziu. Important e că se rezolvă azi, nu?

„Când sunteți acasă, să vină colegii de la service?”
„Astăzi sunt toată ziua” (m-au inundat și vecinii noaptea trecută pe la 1, și stau să aștept instalatorul. Încep să cred că m-a ajuns vreun blestem care implică apă :) )
„Aaaa, păi nu pot veni astăzi. Ar fi venit astăzi dacă vă sunam ieri” (aici era să scap o înjurătură, recunosc!)
„Bun, îi aștept și mâine” (în ritmul ăsta nu mai ajung în veci pe la muncă – tot stau să aștept Cumpăna. Și eu care făcusem contract cu ei ca să „îmi fac viața mai ușoară”!)
„Când e următoarea livrare la dv?”
„Eu de unde să știu???? L-am întrebat pe colegul care a făcut prima livrare, și a zis <o să primiți SMS>”
„Uitați-vă pe calendarul de livrări”
„Pe CE?”
„N-ați primit calendarul de livrări??”
Iau toate foile la rând. Contract, chitanță, aviz însoțire marfă, factură… „Nope!”
„OK, eu trimit mesaj la colegii mei, și vă sunăm din nou…”
„… după ora 12, când începe programul lor. Știu, am învățat!” :-P

Trece ora 12, primesc telefon la 14:30.

„OK, am verificat, în data de 18/10 aveți următoarea livrare…”
„POFTIM???”
„În calendarul dv. de livrare este trecută data de 18…”
„Cred că nu ne înțelegem. Eu am primit dozatorul acum o săptămână. Am 3 bidoane pline în casă, și unul care s-a scurs pe jos. Eu până acum NU am băut apă de la Cumpăna. Ce îmi livrează colegii???”
„OK, atunci vor trece doar ca să vă lase calendarul de livrări și sticla de policarbonat” (cum care? aia cadou, care n-a apărut nici până în ziua de azi!) „Și mâine vin colegii de la service”.

Aștept în continuare…

Comments (3)

The End of CiscoExpo (2010)

S-a terminat și CiscoExpo 2010. Și chiar aș fi vrut să am numai lucruri bune de spus în acest post. Au fost (și) prezentări interesante, ținute de oameni pe care chiar merită să-i asculți, am învățat și lucruri noi, m-am reîntâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile…

Din păcate, totul a fost eclipsat de organizare. Cred că pot spune fără exagerare că a fost cea mai slabă organizare pe care am întâlnit-o în toți anii în care am participat la CiscoExpo.

Nici nu știu cu ce să încep, așa că am să o iau în ordine cronologică.

Ora 9:30 dimineața. Văd că o parte din oameni au genți, alții nu au. Întreb, și aflu că e o diferență între cei veniți din partea partenerilor și ceilalți. Interesant…

Ora 12:15. Începe prima prezentare tehnică (Mihai Dumitru, Cronus). Și apare prima surpriză – sala este absolut neîncăpătoare pentru participanți. Mulți nu mai au loc de stat jos, și stau în picioare prin colțuri. Aici e posibil totuși să nu fie doar vina organizatorilor – Mihai are întotdeauna lucruri interesante de spus, și sunt foarte mulți cei care vor să îl asculte :)

Ora 12:18. Cineva își aduce aminte cât e ceasul, și începe să anunțe în boxe că „vor începe sesiunile”. Cine stă mai în spatele sălii nu mai are nici o șansă să îl audă pe prezentator. De câte ori se deschide ușa, nici cei din față nu mai aud nimic.

Ora 14:15. Masa de prânz. Ocazie cu care am aflat o a doua diferență importantă între cei care au plătit biletul (și care aveau masa la unul din restaurantele hotelului), și cei care au venit din partea partenerilor (înghesuiți la grămadă în hol). Ei bine, în hol nu aveai nici măcar unde să îți pui farfuria (nu mai zic de loc de stat jos!), așa că până la urmă am mâncat pe balustrada scărilor. Cu teama că dacă înfig mai tare cuțitul în friptură, o trimit în capul vreunui nevinovat care se întâmplă să urce scările în momentul respectiv…

Ora 15:15. Începe un alt set de prezentări.De data aceasta e vorba de Power Session – prezentări care au și o parte tehnică/practică. Deci una din principalele atracții ale zilei pentru mine :-D

Ora 15:30. Cineva s-a prins că încă există oameni care nu vor să doarmă după masa de prânz. Ca urmare, decide să remedieze problema punând muzică în boxe. Calmă, liniștitoare, și dată suficient de tare încât să nu mai auzi ce spune prezentatorul.

Ora 18:00. „Cocktail”-ul de final. Se pare că exista și ceva muzică, dar nu am reușit să îi descopăr sursa. Am preferat să dispar rapid, că deja toată lumea strângea jucăriile și nu mai era nimic interesant.

Cum o imagine face cât 1000 de cuvinte, mai departe las imaginile să vorbească…

Masa pe balustrade 1

Masa pe balustrade 1

Masa pe balustrade 2

Masa pe balustrade 2

Masa pe balustrade 3

Masa pe balustrade 3

Comments (3)

Viata pe plantatie

O firmă japoneză a creat un sistem de supraveghere permanentă a angajaților. Nu sunt chiar zgărzi de monitorizare, dar nici prea departe de asta nu suntem :)

ankle_band

Oamenii ăștia chiar nu știu că se poate pierde cel puțin la fel de bine timpul și fără să te deplasezi? De exemplu, eu acum stau la birou, și updatez blog-ul (notă în caz că șeful meu dă pe aici: oficial, sunt în pauza de masă! :-P )

Comments (1)

XKCD Does It Again

Încă un comic absolut genial de la xkcd… M-am simțit răzbunat (măcar în lumea virtuală :) ) pentru zecile de cazuri în care am înjurat câte un dobitoc care n-a fost în stare să parcheze mașina cum trebuie.

Parking

Comments

The Thin Strands that Bind Us…

Este vorba despre Internet. Cel pe care îl folosim în fiecare zi. Cel cu ajutorul căruia comunicăm, căutăm informație, și (mult mai important) cel căruia îi încredințăm de multe ori informații confidențiale. Fără să ne dăm seama cât de fragil poate fi uneori.

Acum câteva zile citeam despre DNS – o componentă fundamentală a Internet-ului așa cum îl cunoaștem astăzi. Componentă pe care ne bazăm pentru a verifica dacă un certificat digital este valid, sau dacă o cerere de acces la date a venit de la cineva care are drepturile corespunzătoare. Și totuși, este o componentă complet nesigură – citiți aici pentru detalii(PDF).

Acum am început să citesc despre cum un singur prefix anunțat în BGP (combinat cu un bug IOS) a reușit (aproape) să pună jos Internet-ul la nivel mondial („worldwide Internet brownout”). Evenimentul a avut loc acum câteva zile (16 februarie). Detaliile inițiale le găsiți aici, iar o analiză „la rece” a situației (inclusiv descrierea bug-ului IOS) aici .

Ce s-a întâmplat? Cineva a vrut să facă prepending pe un router. Router-ul respectiv (MikroTik pe numele lui) are un parametru pe 8 biti care decide de câte ori se face prepending-ul. Dar persoana care l-a configurat nu a citit cu atenție documentația, și a introdus numărul AS-ului (47868). Număr care modulo 256 s-a întâmplat să aibă o valoare foarte mare (252).

Rezultat? Prepend cu 252 de instanțe ale unui AS ==> la câteva hop-uri distanță, s-a ajuns la depășirea limitei de 256 pentru lungimea AS-PATH. Și aici intervine un nou bug – de data asta al router-elor Cisco, care nu verifică în mod corect lungimea AS-PATH atunci când fac prepend. Și trimit fericite un AS-PATH cu lungime mai mare decât cea maximă, determinând trimiterea unui NOTIFICATION de către vecin (și resetarea sesiunii BGP). Efect care mai departe se propagă în avalanșă.

Mi se pare absolut fascinantă combinația de eroare umană (cineva a scris numărul AS-ului în loc de numărul de prepend-uri dorite), cu erori de programare (soft MikroTik care nu verifică numărul introdus, și IOS care nu verifică lungimea AS-PATH), și cu… ghinion pur și simplu (un număr de AS care modulo 256 avea o valoare foarte mare :) ).

Thus for this event to have occurred at all, besides the bugs in the router software of two vendors, only a few percent of the ASes on the Internet could have possibly initiated the meltdown, but only if they had a careless operator and an obscure Latvian router with outdated software. How likely was that?

Faptul că Internet-ul este complet descentralizat îl face să fie vulnerabil la astfel de  probleme. Pe de altă parte, tocmai acest fapt este cel care i-a asigurat succesul, și asigură rezolvarea rapidă a unor astfel de probleme.

The happy ending to this story is that the community quickly rallied and worked together to both identify and mitigate the problem. No meetings were held, no bailouts were requested and not a single lawyer was needed to draft an agreement. The Internet was back to normal in short order.

Comments (7)

Scrisoare deschisă Ministrului Sănătății

[ bogd: Cuvintele de mai jos nu îmi aparțin. Le-am găsit aici, și nu fac altceva decât să le dau mai departe. Încercați să aveți răbdare și să citiți până la capăt.

Poate atunci vă veți gândi de două ori înainte de a vă enerva că doctorul nu „s-a uitat un pic la voi” (nu se cheamă niciodată „consult” – se cheamă „uitat un pic, ce mare lucru?”). Și nu veți mai sări la bătaie atunci când acel medic care a văzut 80 de pacienți până atunci vă spune că trebuia să mergeți la medicul de familie, pentru că nu este vorba de o urgență medicală (nu, nu exagerez – partea cu „săritul la bătaie” este un caz real, trăit de mama mea la camera de gardă a unui spital județean. Și nu este un caz izolat…)

]

====================================

(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,

Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?

Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.

Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.

Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.

Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi?

Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.

Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.

Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?

Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.

Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?

Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică?

Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?

Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?

Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor.  Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.

Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.

Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?

Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…

Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…

Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.

Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.

Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?

Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.

Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.

Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre  conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…

Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?

Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.

Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.

Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…

Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.

Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.

Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.

De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc?

Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X.

Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.

Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.

Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.

Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.

Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect?

Ce părere aveţi, domnule ministru?

Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată?

Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?

Cu stimă,

Un Împricinat de Medic

p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.

La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial…

Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri?

În fine…

Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.

=====================================

[ bogd: Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă spun și de ce am atâtea post-uri despre sistemul sanitar.

Am terminat 6 ani de medicină, și am ambii părinți medici. Ca urmare, am avut ocazia să cunosc sistemul din interior.

Cred că este printre ultimele locuri în care codul muncii nu se aplică, și încă mai există munca de sclav. Pentru că nu știu alt termen pentru faptul că muncești zilnic 12-14 ore (fiind plătit doar pentru 8), sau pentru nopțile nedormite în care faci gărzi neplătite (da, rezidenții fac gărzi pentru care nu sunt plătiți _deloc_!). Sau pentru toate zilele de week-end și nopțile în care trebuie să pleci de acasă pentru că un pacient are probleme, sau a apărut o urgență și nu există altcineva care să o preia.

Totuși, acestea sunt lucruri despre care nu se vorbește niciodată. În schimb, presa (și mai nou și guvernul) nu scapă nici o ocazie de culpabilizare a medicilor, și de accentuare a antagonismului dintre medici și pacienți. A ajuns presa să relateze fiecare caz de pacient decedat în spital (bineînțeles, cu implicația că medicul ar fi de vină).

Eu unul am plecat din sistem, și acum mă ocup de cu totul altceva. Aproape jumătate din colegii mei de facultate sunt de asemenea ieșiți din sistem (mare parte peste hotare, alții pe la companii farmaceutice, etc). Mă gândesc totuși cu groază la ziua în care voi avea nevoie de sistem în calitate de pacient…

]

Comments (2)

« Previous entries